MUZEUL JUDETEAN TELEORMAN
MUZEUL JUDETEAN TELEORMAN
Cartela de pâine, mijloc de excludere socială

Regimul totalitar instaurat în România după anul 1948, a cunoscut o schimbare la nivelul conducerii superioare de partid în 1965, atunci când, după încetarea din viaţă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, la putere a venit Nicolae Ceauşescu. Dacă în perioada de până în 1974 regimul politic a cunoscut o relativă liberalizare atât în plan intern cât şi în plan extern, după această dată, o astfel de orientare a fost abandonată. Nicolae Ceauşescu a început treptat să-şi îndepărteze rivalii şi să se înconjoare de un număr tot mai mare de protejaţi. Un rol total nefast avea sa joace Elena Ceauşescu, angrenată în conducerea partidului, ajungând în scurt timp figura numărul doi, aspect ce a contribuit la acutizarea regimului, acutizare resimţită tot mai puternic după 1980.

La mijlocul anilor ’80, atunci când a fost lansată lozinca unei noi transformări revoluţionare a agriculturii iar Ceauşescu şi-a luat titlul de „Erou al Noii Revoluţii Agrare”, criza alimentară s-a accentuat, iar exporturile de alimente şi produse agricole făcute într-un ritm din ce în ce mai intens au impus „strângerea curelei” la maxim. Este momentul în care şi-au făcut apariţia cartelele de alimente, numite cu neruşinare „abonamente”. Au fost astfel raţionalizate principalele produse alimentare precum: pâinea, carnea, laptele, ouăle, zahărul, uleiul, fapt greu de imaginat pentru vremuri normale.

Trecuseră peste 30 de ani de când românii cunoscuseră ultimele cartele, iar dacă lipsurile de atunci puteau fi explicate prin situaţia grea de după al doilea război mondial, situaţia înregistrată după anul 1985 nu putea fi scuzată în nici un fel, iar cartelele de alimente, în special cartela de pâine, aliment de bază, apăreau ca o expresie a disperării unui regim iresponsabil.

Atât cartelele de alimente, dar şi cele pentru alte mărfuri de strictă necesitate, fuseseră introduse şi în alte state din Europa, în timpul celor două războaie mondiale sau în perioadele ce le-au precedat.

Dacă în centrele urbane, exceptând Bucureştiul, a fost găsită această „posibilitate”, lipsurile din lumea rurală au fost şi mai acute. Neverosimile erau scenele în care ţăranii se întorceau din „capitală”, luând cu asalt trenurile de navetişti în care încărcau sute de saci cu pâine. În acest fel, cartela de pâine, apărea ca un veritabil mijloc de excludere socială, tocmai a acelei clase care, în fapt, producea pâinea, iar sloganul „Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă” nu mai avea nici un înţeles. Chiar dacă era vândută pe cartelă, pâinea nu ajungea întotdeauna pe masa românilor. Stând la cozi de neimaginat, puteai auzi adesea „Să daţi câte una să ajungă la toată lumea”, iar momentul în care pâinea se termina venea ca o adevărată tragedie...

 

 

Pâinea noastră cea de toate zilele

 

Aşteptăm pe patru rânduri

Sărbătoarea care vine

Aşteptăm pe patru rânduri,

Într-un şir nervos şi lung,

O să fie-atât de bine,

O să fie-atât de bine,

Dacă dă doar câte două,

Ne ajung, da, ne ajung

[…]

 

Adrian Păunescu, Maşina de pâine, Poezii Cenzurate, 1990.

Cartela de paine
EXPONATUL  LUNII
decembrie

ARHIVA